Seven pounds...

E tarziu... Stau ca deobicei in scaunul mare cu rotile din camera mea... Sunt singur. A inceput sa nu mai doara atat de tare. M-am obisnuit cu ideea de a sta in liniste, si incepe sa imi si placa. Nu trebuie sa vorbesc cu nimeni, fac ce vreau, cand vreau... Sincer, nu fac nimic niciodata, dar macar exista posibilitatea...

M-am obisnuit sa plec de acasa dimineata, sa ajung la birou sa ma asez in fata celor doua calculatoare ale mele si sa lucrez. M-am obisnuit sa-mi arunc jumatate din bani pe taxi-ul de la 1-2 dimineata, sau sa alerg (atunci cand nu am bani) undeva putin trecut de 11 de la servici pana in statia de metrou Unirii. A inceput sa-mi placa si Soseaua Giurgiului noaptea tarziu. Nu este nimeni pe strada. Doar in jurul orei 12 mai apar baietii de la salubrizare ce matura in liniste marginea soselei. In rest e liniste... Mai vezi cate o masina de politie care patruleaza cu girofarele aprinse, si din cand in cand mai trece si cate un maniac vitezoman despre care poti sa zici ca mai are un pic si-si ia zborul...

Am devenit un mic vampir, ce nu mai suporta lumina soarelui (zilele trecute ma dureau ochii tare cand in miezul zilei a trebuit sa fac o 'plimbare' pana la unul din service-urile unei mari companii de PC-uri de prin tara)... Nu mai stiu cum arata peretii camerei mele, caci nu am mai aprins lumina de ceva vreme. Nu mai stiu cum suna o melodie caci mi s-a facut frica sa mai ascult versuri ce nu fac altceva decat sa te minta. Creierul meu s-a blocat intr-un sant adanc pe marginea caruia sunt inscriptionate mii de coduri, virgule, semne si expresii ce pentru unii nu sunt altceva decat niste heroglife egiptene. Din cand in cand santul se micoreaza iar cand marginile lui incep sa-mi atinga pieptul incepe sa ma doara. Dar nu e nimic nou. Sentimentul de vid pe care-l am in jurul inimii nu ma va parasii curand, si fara el n-as reusii sa inghit atata fum de tigara cu care ma droghez ori de cate ori ochii se usuca si vor sa planga.

Nu mai stiu ce e apa. Ai mei sefi m-au obisnuit cu cafeaua de jumate de litru de dimineata plus doza zilnica de cel putin un litru de Cola. De mancat e mai grele. Acasa nu e nimic ca nu am cu ce, iar atunci cand am avut nu am avut de unde. Singurul non-stop ce ma tinea 'in priza' a disparut, iar singurul magazin in zona este benzinaria din capul strazii pe care o vizitez destul de rar, si atunci doar pentru o alimentare proaspata cu tutun.

Nu ies, nu ma vad cu nimeni. Nici nu vreau. Am destul timp in viata. Imi e frica sa nu devin ceea ce americanii numesc 'workoholic'. Nu ca as avea ceva de pierdut (ba chiar mi-ar place sa castig mai mult de pe chestia asta), in schimb imi e frica de acele cercuri in care deschiderea se face cu 'Buna sunt x-ulescu' De ce? Pentru ca nu as stii sa le spun cine sunt. M-as putea prezenta simplu: un om. Dar nu ma mai simt demult asa...

Vi s-a intamplat vreodata sa vi se ofere ceva pentru nimic de la cineva pe care nu cunoasteti iar acel ceva sa fie atat de mult incat sa stiti ca o viata intreaga nu ati putea sa munciti destul pentru a obtine acel lucru? Mie da. Si odata cu filmul numit in titlu am inceput sa-mi pun semne de intrebare asupra multor lucruri. Si am inceput sa cred ca totusi toate au o legatura... Si ca nimic nu este de la sine.

Ca imi e bine sau nu asta nu o stiu. Bine nu a fost! O sa fie? Da. Cum? Depinde de circumstante, in schimb orice ar fi am sa incerc tot posibilul sa fac ceva astfel incat atunci cand va fi sa plec de aicia de la voi sa raman inca o viata alaturi de voi.

Wow! Suna creapy! Don't mind me, caci n-am vrut gand ascuns. In schimb zilele astea m-am oprit din plans. Si acum trebuie sa fug. De mine, de Mickey, de omul care am fost. Orice ar fi, vor fi anumiti oameni ce-si vor aduce aminte. Si cand o vor face... Mickey nu va mai fi el.